Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for aprilie 2010

Amintiri din copilărie

După ce ne-am despărțit de Olteanu, am hotărât cu Bobby să mergem pe jos spre casă și să depănăm amintiri. E vineri, e cald, nici prea multă lume nu e pe stradă, e perfect pentru o plimbare. Plecăm dinspre Romană spre Universitate şi ne uităm pe la magazine. Din copilăria noastră nu a mai rămas pe Magheru decât teatru, cinematografele, cofetaria Scala şi sala Dalles. Cam atât. Ne plimbăm şi ne aducem aminte cum eram nevoiți să venim pe jos de la petreceri sau de la biliardul ăla de era prin spate pe la Ase pentru că nu mai aveam banii de taxi deoarece îi băusem pe toţii. Sau multe alte lucruri frumoase. Lângă biserica italiană găsim singură terasă de pe tot Magheru. Ne oprim să bem o cafea şi să admirăm lumea care trece pe stradă. Nu ştiu de ce dar toţi cei care trec pe stradă par fericiţi. Ne terminăm cafeaua şi apa şi mergem mai departe. În faţă la Teatru Naţional ne oprim un pic să ne odihnim şi profit de moment să îi amintesc că la terasă la Trocadero m-am îmbătat prima oară. Ajungem la Rosetti şi pentru că mă simt în stare, continuăm plimbarea. În rond la Rosetti, pe vremuri, era o pizzerie. nu McMonis. Aia a apărut mai târziu. Acolo am mâncat prima pizza din viaţa mea. Continuăm pe Carol şi undeva după Armenească, Bobby îmi arată un magazin de unde când era puşti îşi cumpăra peşti. Cum mergeam noi spre Calea Moşilor, la numărul 58 ne oprim şi zâmbim unul către celălalt. La numărul 58 se află un magazin al unei asociaţii pentru persoanele cu handicap unde se comercializează căni şi tricouri împrimate cu fel şi fel de lucruri. Să nu credeţi că râdem de persoanele cu handicap. Râdem că pe unul din tricourile din vitrină e următorul mesaj : NU CITI TRICOURI, CITEŞTE CĂRŢI.

Continuăm plimbarea şi cu mare placere redescoperim în staţia de la Calea Moşilor magazinul ceasornicarului pe care nu l-am găsit deschis niciodată deşi există acolo cred că de vreo 50 de ani şi are programul din totdeauna : Luni – Vineri 10.00 – 12.00 iar dupăamiaza este închis. Trezirea la prezent vine brusc din telefonul unei umflate, îmbrăcată cu nişte pantaloni de trening care stau să explodeze pe curul imens şi cu o bluză care nu putea să îi acopere burta nici dacă ar fi avut cu 30 de kilograme mai puţin, care are o sonerie din care îl recunoaştem pe Guţă. Asta pune capac plimbării şi îl enervează la culme pe Bobby. După ce o înjură cu multă căldură pe cea care ne-a stricat plimbarea opreşte un taxi. Dăcă ai manele nu vezi nici un ban la cursa asta, îl anunţă pe taximetrist şi ne îndreptăm spre casă. Mâine mă duc din nou să mă plimb prin oraş. Îmi este dor de copilărie. Să aveţi un weekend plăcut!

Read Full Post »

Toată ziua la birou nu am făcut nimic. Am schimbat 200 de mailuri cu Anchi – să mai zică cineva că nu există colaborare între departamente – și am plimbat un dosar 5 ore. Apoi am început să pregătesc vizita la târg. La târgul (târguri altfel) de la Biblioteca Metropolitană. L-am sunat pe Bobby și după 2 minute l-am convins. Mai greu a fost cu Olteanu. El ne minte pe amândoi că ține regim. După 20 de minute de parlamentări aflăm că ține regim de salariu. Adică până la ziua de salariu doar bea și nu mai mănâncă. Îl convingem că din sărăcia noastră găsim ceva și pentru el și reușim să îl convingem. Eu l-aș fi chemat și pe Mutu dar el nu se mai dezlipește de pizzerie. Așteaptă și acum să se întoarcă fetele alea.

            Se face două și jumătate și mă întâlnesc cu băieții. Până la târg o punem de o bârfă mică și programăm o nouă seară de clubbing. În sfârșit ajungem la târg. După 2 minute Olteanu a uitat de regim. Gustă din toate de la toate tarabele. Eu cu Bobby mergem în urma lui și cumpărăm ceva de la fiecare tarabă. Mai mult de rușine decât de nevoie. Luăm kurtoș, brânză, cașcaval, niște cârnații, pastramă, iară brânza, niște mușchi afumat care miroase senzațional și din nou cașcaval. În capăt e un grătar și cum regimul s-a dus dreacu deja, Olteanu îl roagă pe grătaragiu să ne pună și nouă vreo 30 de mici și să ne dea 3 beri. Apoi ne prindem că de fapt mici si berile erau pentru el iar noi dacă vrem trebuie să ne comandăm. Cerem și noi niște mici și cum am găsit și un vin bun la o tarabă ne decidem să îl încercăm.

Cum stăm noi și bem un pahar de vin începem și o mică bârfă. E destul de multă lume și avem destui clienți. Olteanu e la a treia bere și la al douăzecilea mic. Nu credeam că o să reușească dar cu încă o bere învinge toții mici. Acum binențeles că îi este rău. Mai vrea o palincă și declară vizita noastră una reușită iar la final lansează o replică care ne reface starea de bunădispoziție: Bă băieții, mai bine să ne fie rău decât să ne pară rău!

Ne despărțim de Olteanu la metrou la Romană și îl avertizăm cu privire la incidentul de zilele trecute. Mă convinge că nu are de gând să mă părasească pentru că mai mult decât viața îi place doar să manânce și să bea și în plus eu cu cine aș mai face clubbing. Îi urăm odihnă plăcută și programăm o nouă ieșire în centru pentru diseară. Asta dacă mai putem. Eu cu Bobby o luăm ușor pe Magheru hotărâți să ne aducem aminte de copilărie dar despre asta vă povestesc mai încolo.

Mergeți la târg că merită!

Read Full Post »

Azi m-am hotărât să merg cu metrou la birou. A trecut ceva timp decând nu am mai experimentat asta dar de fiecare dată mi se pare o nouă aventură. Aşa am descoperit, din nou, cum se leagă noi prietenii între utlizatorii acestui mijloc de transport.

Prin natura împrejurărilor nu am ajuns destul de bine la metrou ca să prind un loc pe scaun şi am fost nevoit să stau în picioare. Lângă mine au apărut pe rând Elena şi tanti Maria, Liviu şi Marcel plus nea Gică, bodyguardul metroului. În faţa noastră ,pe două scaune, tronează un băieţel de vreo 160 de kilograme cu un tricou mulat din care iese, în toate modurile posibile, transpiraţia şi mirosul de alcool. Lângă el se află un bătrânel care dacă nu a murit până acum sigur crapă în următoarele două staţii.

Subiectul preferat este decesul unei persoane în una din staţiile de metrou de capitală. Cum nu mai deschid televizorul, nu ştiu prea multe despre eveniment dar sunt convins că până la Gara Basarab o să aflu tot. Elena îi povesteşte lui Liviu cum persoana respectivă nu a mai suportat stresul şi s-a aruncat în faţa metroului.Tanti Maria dă îngrijorată din cap. Pe Marcel îl doare în bască. El nu are bani să îşi i-a ţigări şi să bage ceva la pariuri.

Am ajuns la Ştefan  cel Mare şi primim întăriri. Petre şi Şobby, colegii cu Liviu şi Marcel, se bagă şi ei în discuţie. Au câştigat la pariuri aseară şi sunt fericiţi. Elena continuă cu drama, iar Marcel cu Liverpool. Intervine nea Gică, care a fost martor la incident şi ne lămureşte: se pare că omul divorţase de curând. Cum dracu o fi aflat el asta nu pot să îmi dau seama. Ne apropiem de Basarab şi vreau să verific că moşu mai trăieşte. Îl ating uşor “din greşeală” pe picior şi pornesc uraganul. Moşu nu se mai opreşte din înjurat şi încep să regret gestul. Îmi cer scuze vreo 2 minute şi cobor în staţie. Nu îmi place cu metroul dimineaţa. Acum aştept să văd cum e după amiaza la metrou dar o să vă povestesc mai târziu cum a fost. Sau poate nu.

Read Full Post »

Un alt vis

Aseară ne-am reântîlnit după mai mult timp,

Nici nu mai știam ce să mai simt,

Se făcea că prin vis îmi apărea,

Plaja pustie, un pahar de vin și Ea.

Nu știu să spun exact cum s-a întâmplat,

Însă lângă ea,  a apărut la un moment dat,

Înalt, subțire, frumușel, un alt bărbat,

Cu care, ținându-se de mână, la plimbare a plecat.

Au mai rămas acum plaja pustie, un pahar de vin și marea

Și inima mea, rece acum, ce-și plânge disperarea.

Read Full Post »

Pentru eternitate

Nu am prea multe amintiri cu ea:

Am o poză din care ea îmi zâmbea,

Și-o dupăamiaza în care cred că sa-ntâmplat ceva.

 Totuși toate astea mă mulțumesc acum,

Deși am înteles că trebuie să-mi văd de drum,

 Dacă o să continui să o mai astept și să mai sper?

Atâta timp cât luna și soarele vor rasari pe cer!

Read Full Post »

Otravă

–         Cine e?

–         Moș Crăciun.

–         Ce mi-ai adus?

–         Otravă.

–         Păsteaz-o tu.

–         Mă gândeam s-o fac cu varză.

–         Ai luat varză?

–         Nu dar o să iau dacă vrei să îți fac cu varză.

–         Nu vreau cu varză.

–         Dar cu ce vrei?

–         Cu nimica.

–         Auzi, dar ai luat pensia? Că mă duc să îți iau varză.

–         Nu vreau varză.

–         Dar ce vrei?

–         Ce ziceai că ai adus?

–         Două eclere. Vrei?

Read Full Post »

Multumesc Sando!

Cu Sanda ma cunosc de când s-a născut. Să zicem că am crescut aproape împreună, mai mult eu pe ea decât ea pe mine, eu fiind mai mare. Nu am putut niciodată să mi-o imaginez ca pe o femeie. Mi-a fost întotdeauna ca o soră mai mică şi deşi nu există nici o legatură de sânge între noi mereu am prezentat-o ca pe nepoata mea. Când era mai mică mai făceam şi lecţiile împreună, nişte încercării de meditaţii care nu prea i-au folosit la matematică dar a mai aflat câte ceva despre băieţii mai mari – care erau toţii nişte golani – de care trebuie să se ferească, a mai şi suferit când pe la 14 ani vroia să poarte fuste mai scurte, ca celelalte fete, şi împreună cu unchi-su îi faceam vânătăi pe picioare ca să poarte numai blugi sau când primul ei pretendent, un biet puşti motociclist şi-a luat câteva capace de la mine şi de la Bulgaru şi a dispărut din viaţa ei subit. Apoi a început să crească şi nu mai era cazul să îi tăvalesc prietenii deşi unii chiar o meritau. Când a mai crescut am început să folosim alte arme ca să ne înţepăm reciproc şi trebuia să realizez că Sanda nu mai era un copil.

Cu Sanda aveam mereu discuţii despre prietenii noştrii. Eu îi ziceam de ale mele, ea îmi zicea de ai ei. Trebuie să recunosc că în mare parte nu prea am ascultat-o. Ea era mai mică, de unde să ştie ea atâtea lucruri despre fete. La un moment dat am realizat, că şi ea a încetat să mă asculte dar cred că acum regretă. Eu însă nu regretasem niciodată că nu am ascultat-o. Asta până azi. Azi am realizat că Sanda a crescut.

Acum câteva săptămânii am avut o discuţie. Ca de obicei, am analizat ce mi-a spus dar am decis să ignor sfatul. E primul sfat pe care regret că nu l-am luat în seamă, iar de azi înainte asta nu se va mai întâmpla. Îţi mulţumesc Sando că te-ai făcut mare! Aveam nevoie de asta! Şi tu dar mai ales eu!

Read Full Post »

Am plecat de la birou și m-am întîlnit cu Bobby. După 2 cafele și o oră de caterincă am plecat spre casă. Are Bobby un talent să îmi încarce bateriile ce nu am mai văzut. Acasă mă astepta Coana Mare aflată în formă maximă. Ca de obicei dialogul nostru începe de la uşă.

Coana Mare: Cine e?

Eu: Moş Crăciun. Ţi-am adus prăjitură.

CM: Lasă prăjitura şi vino să îţi spun ceva. Hai că e important.

Îi aşez prăjitura pe farfurie şi o mănâncă încet. Mai pot să aştept puţin până să aflu ce e important. Termină şi acum urmează discuţia noastră.

CM: Nu te duci şi tu pe jos? Nu avem nimic de mâncare în casă. Dute şi tu să iei nişte ouă. Facem şi noi ceva de mâncare că nu mai e nimic în casa asta!!

Eu: Îţi fac imediat o omletă Coană Mare. Dau să mă ridic dar mă opreşte.

CM: Mă nepoate mă, lasă omleta că mi-a trecut şi foamea. Tu ştii mă ce ne asteaptă pe noi? Nepoate, vin vremurii grele. Tare păcătoşii mai suntem noi.

Încep să îmi fac griji că s-a ramolit de tot dar bunica continuă în forţă : Şi femeile astea, tare e curve. Numai păcate sunt pe lume acum. Mie milă de copii ăştia.

Eu: Ce ai păţit  Coana Mare?

CM: Vine cutremurul Ioane. Praful se alege de noi. Mie milă de copii ăştia.

Sună telefonul şi plec la bucătărie să îi pregătesc ceva de mâncare. În timp ce gătesc ceva ascult convorbirea telefonică. Aşa aflu că Jeni face o ciorbă nemaipomenită, că Coana Mare o să se mute la ţară şi că prietena mea e o bagaboantă şi Coana Mare nu mă lasă să fac casă cu ea. Râd ca prostu în bucătărie. Îi dau să mănânce şi Coana Mare prinde puterii nebănuite.

CM: Auzi mă ce zic ăştia. Vine cutremur mare. Nu mai scăpam de data asta. Mie milă de copii ăştia. Ei nu au nicio vină. Numai curvele astea e vinovate. Mâine să cumperi nişte varză că nu am mâncat de mult. Şi vine şi cutremurul ăsta.

Mă decid să îl calc cu maşina pe Mărută şi pe umflata aia care bate câmpii despre cutremur şi îi schimb postul. Pe Euronews. Şi plec să îi mai cumpăr ceva de desert.

CM: Unde te duci?

Eu: La balamuc.

CM: Să vin şi eu cu tine?

Eu: Rămâi acasă Coana Mare că poate vine cutremurul ăla şi îl ratezi.

CM: Mai bine vin cu tine.

Eu: Dar dacă rămân acasă şi vine cutremurul şi ne prinde pe amândoi în casă, e bine?

CM: Dacă suntem amândoi e bine.

Eu: Păi nu ziceai  că ţie milă de copii?

CM: Păi de copii mie milă.

Realizez că nu am să câştig nimic din discuţia asta decât eventual nişte fire albe şi plec la pizzerie. Mă aşteaptă Mutu de vreo oră şi poate au ajuns şi fetele pe care le aşteaptă de vreo lună.  Pe mâine!

Read Full Post »

Mă las de…..

Luni. O nouă zi la birou. Nu mă mai atrage nimic. Mă gândeam cum o să o zgudui iarăși toată ziua și cam așa a fost. Am răsfoit niște dosare, mi-am dat cu părerea despre băutură și cam așa bănuiam că o să îmi petrec ziua. Pe la prânz însă lucrurile au început să i-a o întorsătură haioasă. Cum stăteam pe hol, bârfeam cu o colegă și ciuguleam niște semințe, pe lângă noi trece un coleg care în ultimii doi ani nu cred că m-a salutat de 2 ori. Ca niciodată până acum se oprește, mă salută (doar pe mine) și pornește un dialog:

Colegul: Bă băiatule, am auzit că pleci. E adevărat? Aș pleca și eu dar nu știu ce să fac. Aș pleca la alții dar nu prea angajează nimeni. Ai tu ceva?

Nu prea l-am halit niciodată și tocmai îmi adusese aminte de ce. Colega mea se uita la el și zâmbea. Atunci am hotărât să îmi bat joc de el dar să se și prindă.

Eu: Fă ca mine fratimiu. Eu m-am lăsat de asigurări și mă fac cioban. (Îi ofer și lui semințe și ne punem pe treabă).

Colegul: Ce te faci mă?

Eu: Cioban frate.

Colegul: Dute mă dreacu de aici. Cum adică te faci cioban?

Rezist cu greu să nu îl înjur şi continui: Dă mă. Să mor io. Am trimis codul prin sms de la vreo 20 de pungii de seminţe şi jumate au fost câştigătoare. Mi-am luat 20 de oi şi mai trimit smsuri.  Şi acum stăm aici şi asteptăm să vin ăla cu 100 de euro că iară am câştigat.

Colegul începe să bănuiască că ceva nu e în regulă şi începe să zâmbească: Hai dute dreacu că mă iei la mişto.

Aici intervine genial colega mea: Nu mă Răzvane, eu am câştigat de 5 ori şi mi-am luat o plasmă.

Aproape că mă simt ca în reclamă. Până şi lui Bobo iar fi plăcut.

Eu: Să mor dacă te mint. Şi tata a câştigat dar el şi-a luat capre. Cică e laptele mai bun şi iese brânza mai bună. Numai fratimiu nu mănâncă seminţe dar el are deja 2 vaci. Ne mutăm cu toţii la ţară. Aer curat, mai puţină poluare şi poate îmi găsesc şi eu vreo ţărancă şi mă şi însor.

Omul radiază de bucurie. Nu ştiu dacă vrea şi el să se facă cioban dar cred că îl tentează ideea. Ne strângem mâinile şi ne despărţim. Eu îmi continui bârfă cu colega mea. Nu durează 10 minute şi omul se întoarce pe lângă noi având în braţe 3 pungi cu seminţe. Doamne, câtă prostie zace în omul ăsta. Măcar a reuşit să ne binedispună. Îmi doresc ca până plec măcar de câte unul din ăsta să am parte în fiecare zi. Să aveţi o săptămână frumoasă!

Read Full Post »

Visul unui om mare

Toată viața mi-am dorit să devin fotbalist. Nu pentru că se câștiga bine din fotbal sau pentru că fotbaliștii aveau parte de multă atenție în media sau din cine știe ce alte motive financiare. Am vrut să mă “fac” fotbalist pentru că îmi plăcea foarte mult sportul ăsta. Probabil că majoritatea dintre noi am jucat fotbal de mici în fața blocului cu puștii de prin vecinii. Eu am avut norocul ca școala generală pe care am urmat-o să aibă un teren de fotbal cum erau doar vreo 4 sau 5 în București. Era un teren mare acoperit aproape tot cu iarbă și cu porți mari ca alea de pe stadioane. Aici mi-am făcut debutul împreună cu Țighi, Jvc, Pasăre și restul puștilor din cartier. Am început cu statul pe garaje în fiecare duminică de la 10 când jucau “ăia marii”: Nea Ion și echipa lui de pe vremuri AS Baba Novac + băieții mai marii ca noi: Bolo, Flocea, Sarma, Muscă, Gică, Vecinu, Cumnatu, etc. După ce am mai crescut am început să le luăm locul și să devenim noi vedetele. Ce meciuri, ce galerii se strângeau la meciurile dintre școlii, ce scandalurii, ce bătăi ieșeau când jucam cu ăia de la școala 80. Doamne cât mi-am dorit să mă fac fotbalist.

Mama nu m-a lăsat niciodată. Sunt mulții golani la fotbal, îmi zicea mama și în mare avea dreptate. Cam toți copii din cartier care se duceau să joace fotbal pe la cluburile de juniorii (care pe vremea aia erau încă multe) erau cam golănașii. În schimb eu am făcut toate celelalte sporturi care se puteau face: înot, tenis,  sărituri de la trambulină, ba chiar și baschet. Dar pe mine tot spre fotbal mă trăgea ața. Atât de mult îmi plăcea fotbalul încât atunci când am avut accidentul din copilărie și eram pe targă la spital, l-am întrebat pe vărul meu care era fotbalist atunci dacă mă fac bine repede pentru că eu am meci în cupa Bucureștiului peste 2 zile. Și am stat 7 luni în spital. Apoi am ajuns la liceu unde în patru anii mai mult am stat pe terenul de fotbal decât în clasă. Ajunsesem să mă strige profesoarele pe geam să vin la teze și la lucrări că altfel nu îmi încheie media. Apoi a urmat facultatea. De fapt facultățile. Fotbal șI bere cu orice ocazie. Așa am câștigat 40 de kilograme dar talentul tot talent rămăsese. Așa am ajuns printr-un concurs de împrejurări să fac parte din ECHIPA Universității participantă la campionatul mondial universitar. Am debutat fulminant învingând Nigeria cu 3-0. E foarte adevărat că nigerienii nu s-au prezentat dar oricum era o victorie. Apoi a urmat o echipă din Finlanda. Atunci am simțit că visul începe să mi se împlinească. Cam vreo 40 de secunde, până când am realizat că e un campionat mondial, și finlandezii începuseră să marcheze. Cred că cele 40 de minute care au urmat au fost cele mai distractive petrecute vreodată pe un teren de fotbal. La pauză jumate din echipă fuma pe teren. Până și arbitru râdea de noi. Nu prea înțelegea glumele noastre dar toată lumea râdea. Un coleg a cerut schimbarea pentru că nu mai putea să alerge de atâta râs. Am piedut 7-0. Cel mai fericit era Vlăduț care scăpase ieftin la debutul lui ca portar. A fost minunat. Toată lumea ne-a bătut dar o fost o cură de bunădispoziție incredibilă.

Pe urmă a urmat echipa de futsal. Împreună cu Moldoveanu am încropit o echipă bunicică din studenții și foștii fotbaliști profesioniști și ne-am făcut debutul la sală. De fapt în aer liber pentru că se liga a 3-a se juca afară, la Romprim. Fotbal de calitate + 5 ore de bere. Atunci m-am simțit fotbalist. Și la bere aveam parte de poveștile cu fotbaliști adevărații pe care ni le spuneau Țețe cu Mishu și cu Cristi. Mă simțeam aproape fotbalist. Dacă mă gândesc cât alcool consumam cred că eram fotbalist.

Nu o să rămân în istoria fotbalului nici cu pasa care i-am dat-o lui Cristi într-un meci la Călărași (care era să ducă la finalul carierei lui de fotbalist amator), nici cu driblingurile cu care am amețit echipa artiștilor sau cu golul marcat la cupa Pepsi care a ridicat tribunele în picioare. Acum că m-am și operat cred că o să îl ascult pe Cristi care îmi spune demult să îmbrac costumul de antrenor și să stau pe bancă pentru că acolo e locul meu. Poate totuși că o să mai joc vreodată fotbal, măcar în câteva meciuri de binefacere sau pentru cine știe ce cauze nobile. Vă urez să vă trăiți visele!

Read Full Post »

Older Posts »