Afară plouă. M-am trezit de câteva ori azi-noapte cu gândul la Pitagora. Nu matematicianul, Pitagora motanul. De fiecare dată când mă trezeam mă gândeam că lumea o să se termine într-o zi și nu cred că Pitagora va prinde sfârșitul lumii. Sau poate că da, cine știe ce ne mai pregătește viitorul. Suntem niște ființe mici prinși într-o istorie mare. E, cum a fost asta? Aș putea să candidez la ceva? Dimineața mi-am petrecut-o la oraș. Am băut cafeaua în port, privind mare și bărcile ce pluteau disciplinate. Din când în când, deșertăciunea ploii este tulburată de câte un cuplu de îndrăgostiți. Fie vreme bună, fie vreme rea, iubiți până le ajunge apa la piele sau transpiră de căldură, pare a fi motto-ul lor. Ploaia le biciuiește fețele de îndrăgostiți dar ei nu se lasă. Petrecerea continuă!
La prânz m-am apucat să citesc din volumul de poezii. I-am promis lui Teo că o să o fac cu prima ocazie ca se ivește și iată că am reușit să mă apuc de carte.
***
Prin ochii de copil,
timpul n-are dimensiune.
E doar un mâine etern.
Citat.
În fața mea, un Om hrănește niște oi. Nu sunt orice fel de oi, sunt oi americane, care nu se tund. Mă gândesc la prietenul meu Vlad și întrebarea vine pe loc:
Domnule, din oile acestea se face pastramă?
Domnul zice că nu a mâncat încă pastramă de oaie americană dar mai am de așteptat. În creier îl aud pe Vlad cum strigă la mine: Criminal de suflete, nici măcar în săptămâna asta nu te poți abține? Mă abțin. Săptămâna aceasta mâncăm pește.
Plouă mărunt. Caprele s-au cuibărit sub aplecătoare. Gâștele se gudură de bucuria apei. Viața este complexă și are multe aspecte. Am o sticlă de vin care mi-a rămas de aseară. Ceva cabernet. Roșu, altfel, cu fiecare gură simți că ai mai câștigat un pic.
Plouă, plouă mărunt.
Lasă un comentariu