Proză de vacanță – Capitolul Cinci

În magazinul nostru puteți găsi tot ce vă doriți, mă întâmpină prietenește un mesaj audio la intrarea în magazin. Morcovi unde găsesc, întreb un domn dotat precum în Terminator, care îmi răspunde mecanic, fa fel ca în Terminator: Nu avem! S-a ales praful de mesajul care abia ce mă încurajase la cumpărături. Cumpăr roșii și castraveți și mă îndrept către următorul Eldorado al legumelor. Am noroc repede și găsesc. Mă împotmolesc un pic la casa unde casiera mă interoghează cu privire la țara de origine: Sunt românești sau de import? Nu știu doamnă, la raft scria că sunt la prețuk de 3 lei și 99 de bani kilogramul. Mai multe nu știu, mă predau!!! Scap viu și de data asta, sunt românești, deci am mai salvat un agricultor de la faliment cu cele 20 de kilograme achiziționate.

A fost vacanță și nu prea. Am dormit noaptea, ceea ce nu prea se întâmplă acasă. Am citit, nici asta nu prea reușesc la București. Am nevoie de o altă vacanță, undeva fără semnal la telefon și unde să nu fac nimic. M-am apucat de Mimi Brănescu și e nevoie de multă liniște pentru a prinde toate poantele.

Mâine mă îmbarc spre capitală. Aș mai sta vreo doi ani. Sau poate pentru totdeauna.

Proză de vacanță – Capitolul Patru

Când eram eu mic aveam în cartier un băiat căruia i se spunea Maradona. Era la fel de talentat la fotbal cum eram eu la muzică și cântărea cam cât cântărește Sandu Lungu la 60 de ani. Exagerez, era un pic mai slab decât Sandu dar se vedea la fel. La culoare semăna mai mult cu Bănel Nicoliță dar asta nu îl deranja nici pe el și nici pe noi cu nimic. De ce v-am spus toate acestea? Habar nu am, nu l-am mai văzut pe Maradona de vreo 25 de ani. Mai aveam un băiat Igor în cartier, și el ușor plinuț, cam un pic mai gras decât eram eu zilele mele bune și eu am avut 120 cel mai mult. Și el tot cu Bănel aducea. Nu știu cine le pusese poreclele acestea. Pe urmă a mai fost Găină, un băiat pe care îl vedeai mai rar dar îmi amintesc că a băut o dată pe terasă la Marlboro, pe colț, vis-a-vis de intrarea în IOR, până a închis la non-stop. Găină nu semăna cu Bănel. Chiar nu știu de unde mi-am amintit de oamenii ăștia și acum tot îmi revin fel și fel de nume. Bolo și cu Flocea se pricepeau la fotbal. Viorel Grasu era pe rugby, la baschet erau Țiganu cu Nebunu și cu Alex. Sunt ani de zile de când nu i-am mai văzut și locurile copilăriei noastre nu mai există. Curtea școlii e acum o grădiniță, sau creșă, habar nu am, Maracana, unde jucam fotbal sau ne dădeam pe derdeluș este ditamai mall-ul, băieții, ăia de care mai știu câte ceva, sunt care-încotro, peste mări și țări. La fotbal mai era Ciuline, care nu mai e, Dumnezeu să îl ierte. Bine, mai erau bătrânii, Nea Gică, Nea Ion, domn’ profesor, care avuseseră pe vreumuri echipă în Onoare, dar erau din altă generație! Mai erau câțiva, Cristi Grasu, Muscă, Piticu, frații Stanca și frații Bartoc, frații de la etajul unu, Rex-ul și cu Țone, mai veneau la bunici Bobby cu Cristina. Nu am înțeles de ce îi spuneam Bobby când pe el îl chema Dan. mai era Rei, care era gras și blond și făcea polo și pe urmă a jucat și în naționala artiștilor deși nu am știut la ce cântă el. Era Gongo, cu care am făcut și podcast, care e mișto tare în continuare și joacă și hochei, frații Dospin, tot pe hochei, mai era pe vremuri și Rucărul, unde mai găseai din când în când și Pepsi. Iarna era IOR-ul înghețat și vara mai mergeam să pescuim și să înotăm.

Mai erau și cozile la carne și la cartofi și atunci când trebuia să ne luăm rația de ulei sau zahăr. Și restul de la pâine pe care ți-l dădea în sferturi. Sticlele goale pe care le duceam la școală, frunzele de dud și cartoanele, Iaurtul la borcane de sticlă, care, zic unii, chiar era din lapte. Acolo de unde cumpărat iaurt este acum un service. Nu știu de unde mi-au venit toate acestea, sunt la un loc frumos, cu verdeață, beau o apă și aștept să mănânc friptură de miel. De care nu îmi amintesc să fi avut în copilărie.

Hristos a Înviat!

Proză de vacanță – Capitolul Trei

***

bună profesoară de durere

am avut

fată cu talent

știa să-mi înfigă artistic

sub unghii

așchiile

otrăvitelor

iluzii

Am început cu o poezie din volumul „Pași în doi” semnat de Adrian „Adilă” Pârvu și Teodor Hossu-Longin. Nu prea încerc poezia pentru că eu am impresia că poezia este făcută doar pentru o anumită categorie de oameni. Asta cred eu, nu dați cu pietre. Nu am fost un mare fan al poeziei în copilărie, atunci când marea majoritate facem cunoștință cu versurile. Sunt, ca sa fiu elegant, un terchea-berchea când vine vorba despre subiect. Mi-au plăcut și mie Eminescu, Stănescu sau Bacovia. Ceva trebuia să îmi placă. Nu mi-au rămas multe din tinerețe dar a fost ceva de la Eminescu care a rămas mereu întipărit undeva acolo: E ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune. De câte ori văd câți „părerologi” sunt pe internet, și nu numai, îmi aduc aminte de versurile lui, care evident că nu făceau referire doar la poezie. Din păcate internetul ăsta a deschis gura prea multor imbecili dar ăsta este prețul e care trebuie să îl plătim. Au plătit unii cu viața, dacă tot suntem în perioada asta, și tot nu am învățat nimic. Ce am învățat eu, și recunosc că nu am învățat prea multe, am învățat să mă bucur de orice lucru mic pe care îl descopăr.

Nu cunosc prea multă poezie contemporană mie. Eu îmi iau versurile din melodiile care îmi plac și alți poeți eu nu prea am avut de unde să îmi găsesc. Poeții mei moderni sunt Cătălin Chelemen, Vlad Staricu, Sorin Bădulescu, Radu Almășan, Dan Amariei (nu este asta ordinea neapărat) și poate vreo doi sau trei rapperi. Am terminat „Pași în doi” destul de repede apoi am recitit volumul de poezii. Nu este o construcție clasică a poeziei, cu versurile cu care eram obișnuit în școală. Nu mă dau expert așa că nici nu o să îmi dau cu părerea dar pot să spun următorul lucru: poezia trebuie citită(și recitită) toată viața. Nu am rezonat cu fiecare poezie dar unele mi-au plăcut. Vă mai las aici o „bucată” și vă invit să redescoperiți plăcerea poeziei.

Decret

Și-n 1966 s-a decis că nicio femeie

nu mai este stăpână pe propriul corp.

Că țara trebuie să crească,

precum Făt-Frumos,

într-un an ca alții-n zece.

iar mesele din sufragerie

au devenit morminte-n aer liber,

cu lumânări în formă de capete de umeraș.

Proză de vacanță – Capitolul Doi

Ai mei gătesc bine, și mama și tata și fratele meu. Eu stau cel mai prost pe găteală dar cel mai bine pe mâncare. Îmi place totuși să mănânc „în oraș” când merg la mare. Îmi creează o anumită stare mâncatul la restaurant. Am zis că merg la Vamă să bag o shaorma la „Băneasa”, să îi fac în ciudă colegului Jiji dar m-am oprit la Bolo. Asta a fost ieri. Azi am ocolit Vama și am mâncat în Mangalia, la „La Lavrion”. Ceea ce urmează este o scurtă cronică culinară, pentru că, acum mulți ani îmi propusesem să fac chestia asta pentru blog și acum au mai apărut și o grămadă de oameni care fac asta pe Instagram și oricum nu mai folosește nimănui ce scriu eu aici. Așadar:

Bolo Steak House din Vama Veche o să rămână una din destinațiile mele preferate pe litoral. Dacă m-aș muta în zonă probabil că acolo mi-aș face biroul. Am apreciat mereu acolo echipa, barman-ospătar-picol, toți sunt „ceas”. Raportul preț – calitate este corect iar nota pe care aș da-o mâncărurilor pe care le-am încercat este una mare. Nu este un restaurant Michelin dar probabil că este unul dintre cele mai bune de pe litoralul românesc. Locația este faină, ai și niște locuri de parcare, plus, pentru că aceasta este un plus, este deschis în tot timpul anului. Cafeaua este cafea, desertul este desert, dar pe mine m-au prins cu scăricica de porc și cu calcanul. Ceva de poveste. Dacă bagi și un pahar de vin o să îl bagi și pe al doilea și tot așa, și tot așa, până la urmă dormi pe plajă și îți aduci aminte cum în tinerețe întrebai din cort în cort dacă nu mai este un loc liber să te întinzi și tu puțin până la răsărit pentru că vrei să asculți Traviata sau cum naiba îi zice la aia de se cântă la răsărit și nu era Prohodul. Deci Bolo primește notă mare, mai facem, susținem, încurajăm.

La Lavrion am gustat cappuccino, apă plată și Tochitura lui Chioru Haiducu. Cappuccino acceptabil, apa servită foarte rece și fără pahar, lucru care nu se întâmplă la Bolo, lar tochitura o chestie pe care nu am terminat-o deși îmi era tare foame. Încercam acum câteva zile să îmi amintesc motivul pentru care nu am mers să mai mănânc acolo în ultimii 15 ani. L-am găsit. Am plecat nesătul și nemulțumit. Pe internet au 3 stele, eu aș zice că bat spre două. Bolo are 4,3 din 5, aș merge spre 4,5. Norocul meu că frate-meu a pregătit niște pastramă și am murdărit-o cu niște vin roșu sec de la Larga Valley, ceea ce vă urez și dumneavoastră!

Mâine vă povestesc despre volumul de poezii pe care, într-un final, l-am citit dintr-un capăt în altul, la jumătate l-am întors pe partea cealaltă, dar asta este altă poveste.

Proză de vacanță – Capitolul Unu

Afară plouă. M-am trezit de câteva ori azi-noapte cu gândul la Pitagora. Nu matematicianul, Pitagora motanul. De fiecare dată când mă trezeam mă gândeam că lumea o să se termine într-o zi și nu cred că Pitagora va prinde sfârșitul lumii. Sau poate că da, cine știe ce ne mai pregătește viitorul. Suntem niște ființe mici prinși într-o istorie mare. E, cum a fost asta? Aș putea să candidez la ceva? Dimineața mi-am petrecut-o la oraș. Am băut cafeaua în port, privind mare și bărcile ce pluteau disciplinate. Din când în când, deșertăciunea ploii este tulburată de câte un cuplu de îndrăgostiți. Fie vreme bună, fie vreme rea, iubiți până le ajunge apa la piele sau transpiră de căldură, pare a fi motto-ul lor. Ploaia le biciuiește fețele de îndrăgostiți dar ei nu se lasă. Petrecerea continuă!

La prânz m-am apucat să citesc din volumul de poezii. I-am promis lui Teo că o să o fac cu prima ocazie ca se ivește și iată că am reușit să mă apuc de carte.

***

Prin ochii de copil,

timpul n-are dimensiune.

E doar un mâine etern.

Citat.

În fața mea, un Om hrănește niște oi. Nu sunt orice fel de oi, sunt oi americane, care nu se tund. Mă gândesc la prietenul meu Vlad și întrebarea vine pe loc:

Domnule, din oile acestea se face pastramă?

Domnul zice că nu a mâncat încă pastramă de oaie americană dar mai am de așteptat. În creier îl aud pe Vlad cum strigă la mine: Criminal de suflete, nici măcar în săptămâna asta nu te poți abține? Mă abțin. Săptămâna aceasta mâncăm pește.

Plouă mărunt. Caprele s-au cuibărit sub aplecătoare. Gâștele se gudură de bucuria apei. Viața este complexă și are multe aspecte. Am o sticlă de vin care mi-a rămas de aseară. Ceva cabernet. Roșu, altfel, cu fiecare gură simți că ai mai câștigat un pic.

Plouă, plouă mărunt.

Muncitorească

La mulți ani! Fie ca și așa să vă țină obiceiul! Facem grătar și bem o bere. Ne relaxăm. Este 1 Mai. Poporul sărbătorește Ziua Muncii prin absența muncii. Nu și la mine la birou. Colegii mei muncesc, eu sunt o pramatie și am fugit. Facem grătar și bem bere. Bere cu rețetă de import produsă în România. Carnea de porc. Mai pe seară o dăm pe șpriț. Vin românesc din soi de import. Românesc de peste Prut. Urmează alegerile și dezbatem subiectul. Am început de ieri. Ieri am avut o discuție cu un amic, nu dăm nume, nu contează. Am avut o dezbatere pe teme politice. El zicea așa: eu îl votez pe al meu. Eu îi ziceam că al lui a furat. El zicea că toți fură dar al lui a mai și făcut. Iar ai mei nu au făcut nimic. Nu știa însă dacă ai mei au furat. dar toți fură. Am trecut la capitală unde el îl votează pe unul, altul decât al meu. Despre al lui se zice că a făcut o grămadă de nenorociri. Dar a și făcut. Al meu nu a făcut nimic dar cărțile sunt făcute pentru al meu. Deci nu vă mai duceți la vot, câștigă al meu! Dar dacă nu merge nimeni la vot, atunci cine o să câștige? Dezbaterea noastră electorală a continuat. Nu am ajuns la nicio concluzie diferită de părerile noastre inițiale. El a rămas cu candidatul care a furat și a și făcut iar eu cu al meu. El a rămas cu un hoț și eu cu unul care încă nu a reușit să ne demonstreze ce a avut de demonstrat.

Bem bere și mâncăm grătar. De la vecini se aud manele. Berea este românească dar după o rețetă de import. Diseară bem vin de import. Îmi amintesc ultimele cuvinte ale partenerului meu de dezbatere: Suntem colonie, nu ne mai facem bine!

M-am întors la grătar, am dat drumul tare la metale, să moară vecinii și muzica de proastă calitate. Nu știu cine câștigă alegerile, dar mi-ar plăcea să nu fie un hoț. Și să și facă ceva. Eu fac grătar! Și beau bere!

24 pentru 24 – partea a doua

M-am gândit să mai încerc și o altă locație pentru un concert Bosquito. Am vrut să merg inițial la Hard Rock dar nu am reușit așa că am profitat și de o prietenie mai veche și, pentru că m-am pus cât de cât pe picioare, am dat o fugă să văd formația la Berăria H. Am auzit că au schimbat sonorizarea și eram curios cum sună Bosquito văzută mai de aproape. Berăria H este o locație chiar specială, din multe puncte de vedere dar asta este o altă discuție. Eram curios cum se desfășoară un concert într-un spațiu unde sunt mese și se servește mâncare. Un concert electric, pentru că acusticul presupune altceva. Dar să o luăm cu începutul:

Berăria a fost plină și asta într-o zi de marți. Nu știu câți intră dar sunt mulți. Paritatea tineret/bâtrâni, unde bătrâni sunt cei din generația mea, a înclinat în favoarea tineretului, ceea ce m-a bucurat foarte tare. Am văzut o chestie care mi s-a părut foarte mișto. Dacă la Coma am observat că vin părinții cu copiii, care au deja 16-18 ani, copii care cântă piesele, la Bosquito am văzut două fete, probabil până în 18 ani, care veniseră cu părinții la concert, deși aceștia nu aveau nicio legătură cu formația. E bine când educația vine și de la copii. M-am temut la început când am văzut Berăria plină cu oameni la mese, care mâncau. Mâncatul te moleșește și nu puteam să înțeleg cum o să se distreze oamenii ăia. Surpriza a fost foarte frumoasă, pentru că tinerii s-au strâns în fața scenei, înainte de începerea concertului și, după ce a pornit muzica, oamenii au început, după caz, fie să se dea jos din scaune și să danseze, fie să se urce pe scaune și să danseze. Diferența o făceau kilogramele, în general. Să vă zic de concert. La Sala Palatului s-au cântat 24 de melodii, era o ocazie specială, se aniversau 24 de ani de formație. La Berărie s-au cântat 20. 20 de melodii au însemnat două ore de concert. Două ore de concert înseamnă mult și mi-ar plăcea ca formațiile mele preferate să cânte două ore la fiecare concert, lucru care nu prea se întâmplă. Concertul a fost minunat, nu pentru că mi-a plăcut mie. A fost minunat pentru că lumea a cântat și a dansat ca și cum ar fi făcut-o pentru ultima oară.

Câteva observații:

Nu s-a cântat Desert. Îi ziu eu Desert dar ea este Deșert. Adevărul este că nici nu avea ce să caute în playlistul de la Berărie.

S-au cântat și noi și vechi, iar reacția publicului, la melodii precum Lampa Arsă sau Babylon, m-a dus cu gândul că o să dea mesele la o parte și o să pună de un „pogo”, cum era pe vremuri.

Piesa mea preferata din concert este Negru. Asta dacă nu cântă Desert și nu o să cânte prea des Desert în concerte.

Concertul s-a terminat cu o „mizerie”, după cum ar spune Exarhu, ceva la care chiar nu m-am așteptat.

Concluzie:

Bosquito este o trupă pe care trebuie să o vezi în concert, de preferat la Berărie sau la Hard Rock, unde știu că scot mesele din fața scenei și poți să dansezi cu formația.

Mulțumirile merg către Gilberto, Ciprian, Radu, Dorin și Burete, îl adaug aici și pe Ionuț, despre care am auzit o grămadă de lucruri mișto și l-am și văzut că face o grămadă de lucruri, chiar și în timpul concertului. Trebuie să îi mai mulțumesc și lui Răzvan, pentru invitație și pentru că este mereu o gazdă bună.

Ne vedem vineri la E.M.I.L., să ascultăm și alte piese de acum 20 de ani. Chiar, știați că E.M.I.L., Coma și Bosquito sunt aproape de aceeași vârstă? De ce mi-or plăcea mie toți pensionarii?

Vă las cu un pic de Negru, acustic!

Un om cu o chitară!

„Mi-a zis cineva, nu dau nume, să mă duc să îl văd pe băiatul care cântă singur, doar cu o chitară și vine o grămadă de lume să îl vadă! În primul rând că m-a păcălit! Nu vine singur și cu o chitară, vine cu minim două! Pe urmă nu că vine o grămadă de lume să îl vadă, băi nene, erau, și citez din surse oficiale, de încredere, undeva la opt sute de oameni! M-am și speriat, am zis că nu o să am unde să stau dar anii petrecuți în industrie îți mai aduc și ceva cunoștințe și iar am prins loc bun, drept în fața scenei dar pe ultimul rând de mese. Am primit din partea casei o apă și un espresso, asta mi-am dorit, asta am primit, v-am zis că merită să lucrezi în industria asta. A apărut omul cu chitara, a dat drumul la „zdrăngăneală”, ușor ușor s-a intrat în pâine, un cover și apoi încă unul, am înțeles că așa îi place să se desfășoare evenimentul. Ai fi zis că oamenii nu știu exact la ce eveniment au venit pentru că nu prea se cânta din public. Asta până când a cântat o piesă din repertoriu propriu și atunci ne-am lămurit cu toții că nimerisem bine. Să cânți cu o chitară rece cover după System of a Down chiar e șmecherie. Vreți să vă mai povestesc? Ei bine nu o să o mai fac și nici nu vă spun unde și pe cine am ascultat. Dacă vă prindeți bine, dacă nu aia e. Atât vă spun, căutați la voi în oraș, când aflați că vine un om cu o chitară, mergeți să îl ascultați cu atenție! O să vă placă!

A scris și Cristi despre asta!

Dacă a scris și Cristi înseamnă că e grav! Este subiectul orei, zilei, lunii, anului! Bineînțeles, o să țină vreo săptămâna dar ne trece! Bine, două milioane și jumătate de vizualizări în aproape o săptămână sunt chiar destul de multe dacă compar piesa cu o ce se întâmplă în muzica trap. Dacă o compar cu ce se întâmplă în muzică, în general, în categoria denumită generic muzică, sunt la fel de multe. O să fac o comparație ușor deplasată și am să iau câteva melodii care îmi plac mie din muzica romînească și să vedem cam cum se plasează Erika Isac. Așadar, cel mai recent single E.M.I.L – Nu vreau să pleci a strâns aproape opt mii de vizualizări în două luni. OCS cu Toată lumea greșește a adunat aproape patru mii și jumătate într-o lună. Bosquito stă un pic mai bine cu peste o sută de mii de vizualizări la Deșert. Theo Rose, cu o manea cu ceva accente de rock a făcut un milion și jumătate. Dar să revenim la Erika. Melodia este un statement, așa ar zice unii dintre prietenii mei. Este posibil. Împotriva cui aș întreba eu? Este prea multă violență împotriva femeilor? Este mai multă decât era înainte? De ce acum se întâmplă această agitație? Nu știu, nu înțeleg, cercetez. Să citim versurile declarației de independență ale Erikăi, o tânără care se dorește a ajunge la nivelul lui Beyonce, ceea ce nu este rău, eu chiar îi doresc acest lucru.

Dale a tu cuerpo alegría, Macarena
Dansează fetele, nu-nțeleg care-i problema
S-a trezit Mirel din Turnu Măgurele
Să ne facă educație: „Fă, voi aveți probleme”

Care-s cu silicoane, sotto sunt prostituate
Alea care n-au, de ce nu au? Că sunt prea plate
„Curu’ mare, țâțe mici” cum să cânți așa ceva?
Nu vă place, fă, nimic, dă-vă-n pula mea
„Cum să vorbești urât? Erika, ești domnișoară!”
Ia-te-n gură cu mine ca să vezi cât sunt de doamnă
Femeia nu înjură, nu se bate, nu se fute
Femeia tre’ să calce, și să spele și s-ajute
Ai un copil de educat, tre’ să-l înveți să sugă
Când zic „copil”, mă refer la bărbatu’ de lângă
„Dacă nu erau bărbații, cine vă proteja?”
„Să ne protejeze de cine?”, exact în pula mea
Dale a tu cuerpo alegría, Macarena
Dansează fetele, nu-nțeleg care-i problema
S-a trezit Mirel din Turnu Măgurele
Să ne facă educație: „Fă, voi aveți probleme”
Dale a tu cuerpo alegría, Macarena
Dansează fetele, nu-nțeleg care-i problema
S-a trezit Mirel din Turnu Măgurele
Să ne facă educație: „Fă, voi aveți probleme”

Când un bărbat și o femeie ies la primu’ date
Bărbatului i-e frică să nu fie păcălit de glet
Să nu cumva să nu arate fata ca în poze
Femeiei îi e frică să nu-l apuce p-ăsta psihoze
Să nu-l apuce omoru’, să-l apuce violu’
S-apuce să o bată, s-apuce să o-mbete
S-apuce să o fure, s-o răpească, să se certe
„Fata, hai că-ți dau locație live în caz de-orice”
Nu-i normal, în morții mei, și o știți cu toții
Dați mereu vina pe victime ca idioții
Doresc fete la orice bagabond fără rețineri
Să simți cum e să nu poți proteja de alții ca tine

Dale a tu cuerpo alegría, Macarena
Dansează fetele, nu-nțeleg care-i problema
S-a trezit Mirel din Turnu Măgurele
Să ne facă educație: „Fă, voi aveți probleme”

Mi se par o mizerie. Nu neg că problema există, nu neg că trebuie luate măsuri. Din partea mea ar putea să îi pedepsească pe cei la care face referire această tânără la fel de mult ca pe criminali. Problema este alta. Aceasta nu este soluția. Văd că foarte multă lume o ridică în slăvi pe această fată și nu mi se pare normal. Nu mi se pare normal ca să ridici înjurătura la nivel de artă și să o validezi. Se înjură pe stradă? Cu siguranță. Înjură și fetele? Înjură. Este normal? Nu mai știu ce este normal azi. Poate sunt eu prea bătrân, poate mișcarea asta feministă nu o mai înțeleg, dar explicați-mi și mie, vă rog, o femeie care înjură pare mai femeie?

Nu o cunosc pe Erika Isac și nici nu contează acest lucru. Eu cred că ne păcălim cu melodia asta si nu este niciun fel de strigăt de ajutor. Este o rețetă gândită de cineva priceput, nu o să spun un băiat deștept pentru că o să sară repede de pe scaun feministele. Erika nu e la prima încercare. A mai fost un glonț, a ajuns la țintă, a mai băgat unul. Și nu înțeleg de ce sărim după fiecare fentă. Vreți să facem ceva împotriva violenței asupra femeilor? Haideți să ieșim în stradă, să modificăm legi, să nu mai scoatem agresorii din pușcării după două luni pentru bună purtare. Auzi justiție în Romania, i-au dat unuia trei ani de pușcărie pentru agresiune cu un cuțit dar cu suspendare pentru că lucrează la stat!!!

Și nu mai săriți așa de repede să apărați limbajul ăsta „liber”, când o să vă vină copiii acasă și o să înjure ca la ușa cortului, ce o să mai faceți? Dar dacă o să vă și înjure, așa cum fac cu profesorii lor și așa mai departe? Ce mai facem atunci?

Pentru un viitor mai bun al tineretului din ziua de azi vă las o strofă dintr-o declarație de dragoste, nu vă zic cine a scris-o:

Și ne-am iubit odată de ne țin minte zorile

Și-or povesti la alții ca iarba ca cu florile

Și chiar Alteța-Lună ca-o aminti mereu

Cum ne-am sorbit cu sete plonjând da apogeu;

Ne vedem diseară cu episod nou, eu și cu niște băieți buni! De la 9 și puțin!

24 pentru 24

Trebuie să vă spun că nu mă așteptam la ce s-a întâmplat aseară. Dar hai să o luăm cronologic. Ce ar trebui să se întâmple pe 14 februarie? Sar peste ideea de sărbătoare inventată de americani, din motive comerciale și restul argumentelor pe care le aud la fel și fel de oameni care nu au luat un buchet de flori parteneri niciodată în viața lor. Pe 14 februarie ar trebui să sărbătorim. Și eu asta am făcut aseară. Am fost să văd sărbătoarea Bosquito de 24 de ani. 24 de piese pentru 24 de ani de istorie Bosquito, cel puțin așa a anunțat Radu Almășan la începutul evenimentului. Eu am văzut Bosquito de maxim trei ori în viața mea și chiar eram curios cum este la un concert șa Sala Palatului. Vreau să menționez din start că am avut cele mai șmechere bilete pe care le poate avea un hater ca mine, care, de fiecare dată la un eveniment caută să vadă tot și să găsească gaura din ciorap. Pe ultimul rând din sală, sus la cucurigu, la un concert sold-out, de unde am văzut o grămadă de lucruri. Pentru mine, cel de acum câțiva ani, Bosquito însemna Pepita, Marcela și, hai, treacă meargă Două inimi. Adică nu mare lucru, nu mi-au plăcut atunci, nu mă ating nici acum, un fel de țurai-țurai, cum zice un coleg de-al meu, al cărui nume nu îl menționez. din motive de GDPR. Geta mi-a deschis ochii acum câțiva ani cu piese precum Babylon, Lampa Arsă, preferata mea până aseară, Întuneric în culori sau Explozie solară. Am început să îi mai ascult și am descoperit o altă formație față de ce știam sau bănuiam eu că știu că înseamnă Bosquito. Plus că au făcut și cover la Cântă-mi povestea de la Coma și i-am urcat în top 10 formații românești. Soarta a făcut să am și șansa să îl cunosc pe Gilberto, percuționistul formației, un băiat mișto și un instrumentist fantastic.

Lumea asta este destul de mică și cam toți se cunosc între ei și circulă tot felul de povești despre fiecare. Pentru că mie îmi și place bârfa și am și surse foarte bune, aud cam tot ce se întâmplă. Auzi de o anumită trupă că este nu știu cum, de solistul ăla că a făcut sau a dres, toate mizeriile. De băieții ăștia nu am auzit nimic și eu mă tot chinui să găsesc nenorociri despre toată lumea. Culmea este că toată lumea îmi vorbește de ei doar de bine. Despre Ionuț, managerul trupei, mi-a zis cineva că este unul dintre cei mai profesioniști oameni din industrie. Nu există pădure fără uscături și am zis să mă duc să îi văd la Sala Palatului, ceva ceva nasol tot găsesc eu, nu au cum să îmi scape. Se rupe o coardă, greșește unul vreo notă, alunecă pe scenă, trebuie să fie ceva greșit pe unde.

Și am găsit. Concertul nu a început la 19.30. Poate a întârziat vreun autobuz, poate nu venise sunetistul, habar nu am a cui a fost vina, au amânat. Dar și când a început. V-am spus că Bosquito este trupa din Romania cu cele mai multe concerte pe bilete vândute? Vă spun acum. După primele patru melodii am înțeles și de ce. E greu să povestesc eu ce se întâmplă pe scena unui concert Bosquito dar credeți-mă că merită fiecare secundă. Este de genul acela de eveniment unde poți să mergi cu părinții. Și nu e nimic de râs în această afirmație. Colegul meu, împreună cu care am mers la concert, chiar a venit cu mama lui, care este fan Bosquito. S-a cântat împreună cu sala, s-a dansat în sală, chiar am remarcat câțiva băieți care au dansat de au rupt. Unul din ei chiar în fața mea, mă gândeam să îi spun câte ceva dar nu ai cum să strici bucuria unui om venit cu iubita, mai ales de sfântul Valentin, la un astfel de eveniment. Am văzut public de toate vârstele, așa cum am mai văzut doar foarte rar la formațiile din România, părinți cu copii, Jiji care făcea live de la parter, am lăcrimat de câteva ori, când am auzit o sală întreagă cum cânta versurile unor melodii, mai vechi sau mai noi, s-a lansat album nou, s-a aplaudat și nu mi-a mai rămas decât să vă recomand să mergeți să vedeți Bosquito oriunde îi puteți găsi. Mai vreau să felicit, într-o ordine absolut întâmplătoare, următoarele persoane: Cvartetul Passione, secția de suflători – Harvis, Robert și Antonio, Gilberto, Țapu, Ciprian, Burete și Radu, pentru un spectacol de neuitat. Ar mai fi pe lista de mulțumiri Skelet și Rechinul, pentru ocazia oferită și vă las aici și noua mea piesă preferată de la Bosquito.

Vă pup și ne vedem!