***
bună profesoară de durere
am avut
fată cu talent
știa să-mi înfigă artistic
sub unghii
așchiile
otrăvitelor
iluzii
Am început cu o poezie din volumul „Pași în doi” semnat de Adrian „Adilă” Pârvu și Teodor Hossu-Longin. Nu prea încerc poezia pentru că eu am impresia că poezia este făcută doar pentru o anumită categorie de oameni. Asta cred eu, nu dați cu pietre. Nu am fost un mare fan al poeziei în copilărie, atunci când marea majoritate facem cunoștință cu versurile. Sunt, ca sa fiu elegant, un terchea-berchea când vine vorba despre subiect. Mi-au plăcut și mie Eminescu, Stănescu sau Bacovia. Ceva trebuia să îmi placă. Nu mi-au rămas multe din tinerețe dar a fost ceva de la Eminescu care a rămas mereu întipărit undeva acolo: E ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune. De câte ori văd câți „părerologi” sunt pe internet, și nu numai, îmi aduc aminte de versurile lui, care evident că nu făceau referire doar la poezie. Din păcate internetul ăsta a deschis gura prea multor imbecili dar ăsta este prețul e care trebuie să îl plătim. Au plătit unii cu viața, dacă tot suntem în perioada asta, și tot nu am învățat nimic. Ce am învățat eu, și recunosc că nu am învățat prea multe, am învățat să mă bucur de orice lucru mic pe care îl descopăr.
Nu cunosc prea multă poezie contemporană mie. Eu îmi iau versurile din melodiile care îmi plac și alți poeți eu nu prea am avut de unde să îmi găsesc. Poeții mei moderni sunt Cătălin Chelemen, Vlad Staricu, Sorin Bădulescu, Radu Almășan, Dan Amariei (nu este asta ordinea neapărat) și poate vreo doi sau trei rapperi. Am terminat „Pași în doi” destul de repede apoi am recitit volumul de poezii. Nu este o construcție clasică a poeziei, cu versurile cu care eram obișnuit în școală. Nu mă dau expert așa că nici nu o să îmi dau cu părerea dar pot să spun următorul lucru: poezia trebuie citită(și recitită) toată viața. Nu am rezonat cu fiecare poezie dar unele mi-au plăcut. Vă mai las aici o „bucată” și vă invit să redescoperiți plăcerea poeziei.
Decret
Și-n 1966 s-a decis că nicio femeie
nu mai este stăpână pe propriul corp.
Că țara trebuie să crească,
precum Făt-Frumos,
într-un an ca alții-n zece.
iar mesele din sufragerie
au devenit morminte-n aer liber,
cu lumânări în formă de capete de umeraș.
Lasă un comentariu